2X2: Cine este Florin Fratu și cine sunt “Prietenii”?
Primul contact cu muntele a fost, desigur, vizual la vârsta la care numai ce încercasem pleazna pe care ți-o trage medicul pentru a te îndemna să respiri și să ridici pleoapele ca să vezi și tu în ce lume ai aterizat. Chestia asta din urmă te predispune la orăcăit și astfel ți se activează și funcția vocală. Iată-te, deci, gata de drum chiar dacă nu prea știi încotro.
Urmând o străveche datină tata m-a ridicat în brațe și mi-a arătat soarele. Ca-n pilda cu înțeleptul care arată luna iar nebunul îi privește degetul, se vede treaba că mi-a fost prezentat soarele iar eu m-am uitat la Fereastra Mare a Sâmbetei.
Așa s-o fi făcut că drumurile mele au cârmit-o, mai mereu, spre munte și, cu predilecție, spre creasta Făgărașilor.
Aventurile propriu-zise au debutat un pic mai târziu, după ce am deprins binișor și necesarul mers biped, la altitudini mai degrabă modeste. Probabil pe lângă satul bunicilor paterni, Berivoi. Scris Berivoi și citit, în graiul ce-l îndrăgesc nespus al Țării Făgărașului, Biervoi. Făgărășenii nu pot zice șosea, cum imperativ îi îndeamnă Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ei spun șosiauă, nu zic vopsea ci vopsiauă… și, ați ghicit, nici cafea nici nu pot să pronunțe… Diftongii și triftongii îs complet bulversați și se face o oarecare risipă de i-uri între Hoghiz și Turnu Roșu, e clar că-s din stocuri supranormative și-atunci le dă mâna vorbitorilor să le presare fără vreo creștinească aplecare spre cumpătare.
În Berivoi muntele începe imediat dincolo de gopodăria bunicului. Gospodărie așezată, de chiabur. Chiar dacă deschiaburit între timp. Meseria învățată la Viena nu i-o putuse lua nimeni așa că bătrânul rămăsese fierarul satului. Iar unchiu’ Nicuță rotar. Pe o parte a curții mă ispitește fierăria cu irezistibila tentație a focului ațâțat cu foalele, pe partea cealaltă tâmplăria cu aromă, că miros e prea puțin să-i spun, de lemn cioplit.
Pendulez între cele două focare de atracție până când cad lat în mijlocul curții, la umbra vreunei căruțe, fără să mă pot hotărî unde-i mai bine. Periculos e și-acolo și-acolo, așa că întreaga familie stă cu geana pe puradelul blond dimineața și tuciuriu spre înserare, ca să n-o facă lată. Se mai liniștesc când mă ocup de lucruri pașnice: cățăratul în cireși, peri, pruni – după calendar – pupatul cu dulăii curții, bot în bot la ei în cușcă sau rânitul în grajd printre câteva chintale de bivolițe, negre ca bezna.
Orice agent de asigurări cu un mimin de discernământ și-ar fi aprins luleaua cu toate polițele sale înainte să-mi încheie mie vreuna.
Dacă adaug și lungile preumblări prin pădurile de la poalele muntelui după care mă minunez și azi că reușeam să mă întorc nu numai în județul de plecare, dar chiar și-n satul și casa potrivite mă gândesc că la fel aș fi procedat și eu dacă aș fi avut pipă și polițe pe mână.
Plimbările astea încep, de obicei, la gardul de leasă din fundul grădinii. E acolo un mic pârleaz care ușurează evadarea. Potecuța pe care mă avânt trece printre bozii mai înalte decât mine și mă înfior adesea din pricina orizontului limitat cam la lungimea nasului. De aceea mă însoțesc, mai mereu, cu Waldi. Îl dezleg din lanțul care nedrept îl ține legat de cușcă, îl rabd câteva minute să-și zbenguiască blănița flocoasă urmând, prin curte, traiectorii de bilă flipper și apoi o tulim de sub oblăduirea tușei Geni fără grija grijii pe care o să și-o facă atunci când o vedea că iar am pornit pe coclauri.
Ținta este întotdeauna înspre sud unde peretele Carpaților se ridică în soare. Traversăm Drumul Țării, o străveche șosea romană – frontiera către împărăția muntelui – și urcăm prin Tănăroage, ce-or mai fi fiind și-acelea, lăsăm în laturi ultimele lanuri de cartofi și prindem câte-un pârâiaș pe lîngă apa căruia ne strecurăm prin hățișurile de arini.
Taine se desfac în fața ochilor și-a minților noastre. Waldi își reamintește brusc sfielnicul mers al fiarelor și renunță la voioșia zglobie din curte pășind neauzit pe cărări pe care le desface și privirilor mele. Eu deslușesc altă lume decât cea de-acasă și-mi place nespus. De amănunțit noile mele descoperiri se vor ocupa, mai încolo, tata, bunicul și copchilandri ai satului care mă vor însoți în următoarele incursiuni.
Deocamdată învăț, singur, lucrurile de bază: să mă bucur de fiecare strecurare prin tufișuri, de fiecare scăpărare de lumină tremurândă prin frunziș, de fiecare străfulgerare argintie prin apă, de cântarea pâraielor și de trosnetul vreascurilor sub pași străini care-mi rămân nevăzuți.
Când mă întorc, spre seară, tușa Geni pitește lumina ținută la-ndemână, iar bunicul, cu pușca de vechi și aprig vânător pe masă, pare că-n ultimele două-trei ceasuri a oscilat între a se ridica și-a porni într-o expediție de salvare ori de a aplica direct soluția finală când s-o întoarce cauza îngrijorărilor, fiind dumnealui, cum spuneam, educat la Viena austriacă și având predecesor celebru în rezolvări abrupte de probleme.
Până la urmă, poate că toate astea-s numai închipuiri de-ale mele, berivenii nefiind deloc înspăimântați de muntele străjer la marginea satului. Doar ucenicia mea neîmplinită încă și îndoiala că orășeanul din mine ar putea deosebi găina de vultur și lupul de oaie le mai trezește ceva frământări. Înțeleg, însă, că mă preferă hoinar și în adăpostul și sub ochii pădurii decât zburdând prin atelierele din curte, de la fierăstrăul circular la motorul de tăiat lemne și de la cuțitoaie la nicovală așa încât urmează să adorm cu gândul la evadarea următoare.
Cum istoria a cam zbârcit-o când a fost să se înregistreze primele mele întâlniri cu muntele stau și mă-ntreb acum dacă nu cumva acestea s-au petrecut în satul celorlalți bunici, din partea mamei, în Tălmăcel – sat ascuns într-un cotlon nordic al Munților Lotrului, pe Valea Tălmăcuțului, apropiat de civilizația urbană a Sibiului și încremenit, totodată, în cutume țărănești pornite cel puțin de pe vremea dacilor.
Aici muntele nu începe după grădinile caselor, ci este deja în grădini, mari cât o năframă, găzduind cel mult trei tufe de tomate și-un strat de ceapă și sfârșind, inevitabil, cu stânca ce ține loc de gardul din spate.
Ca-n mai toate satele noastre, cu precădere în cele mai puțin atinse de morbul vitezei și-al civilizației ultimei sute de ani, în Tălmăcel lumea se salută la fiecare întâlnire pe uliță. Specific locului, însă, este că, nu o dată, la vreme de înserare, când vine omul obosit de la muncă ori, hm, și mai obosit, de la cârciumă, salutul ”Sară bună!” rămâne fără răspuns, iar când omul nostru, sticlindu-și pupilele, încearcă să afle identitatea necuviinciosului descoperă că tocmai s-a încins la conversație cu vreun Moș Martin ce pare a se strânge, la rându-i, la gospodăria sa pentru o nouă noapte liniștită. Și-i atâta atâta firesc în această întâmplare încât dulăii satului nu se ostenesc să hămăie chiar dacă au prins în nări miros de sălbăticiune. Doar purceii se agită în cotinețe, pentru ei faptul nu-i chiar banal, data Ignatului putând fi, uneori, devansată dramatic.
În Tălmăcel mă întovărășesc cu câte doi-trei draci de veri cu care m-am pricopsit de pe la surorile mamei, apropiați de vârsta mea și cu ani-lumină înainte în ceea ce privește blăstămățiile copilărești. Împreună punem la mare încercare răbdarea mătușilor iar bunica pomenește, tot la câteva vorbe, pe un oarecare Hantătar – abia pe la mijitul mustății aveam să am revelația că Hantătar ar putea fi mai multe cuvinte pronunțate aproape legat! – care să facă el bine și să adune tâlharii mici și neastâmpărați și să-i ducă la împărăția lui, la Crâm, sau, și mai bine, undeva adânc în străfundurile Răsăritului.
Scăpăm de gura muierilor și amenințarea mârzacilor plecând de la domiciliu.
În primul rând plecăm, obligați ca de bunăvoie, cu cățel, cu purcel și cu căruța pe care, din când în când, mă lasă și pe mine s-o mân, la locuri: în Deal, în Plai, în Cărbunare și la vreo alte șapte batiste de pământ a căror principală calitate, atunci când au fost desemnate ca teren agricol, a fost aceea că înclinarea lor nu trecea mai sus de 45 de grade.
În Cărbunare nu-mi prea place, terenu-i prea drept și prea agricol. Acolo se ară, se plivește, se strâng gândaci de Colorado, e prea mult soare și nu-s copaci.
În Deal, în Plai e altă socoteală: livezi, munte împrejur cât vezi cu ochii, mesteceni elastici în care să te dai huța, aluni și alune, iepuri și câte-o ciută din când în când…
În al doilea rând o ștergem, pur și simplu. Asta-i mult mai palpitant. Luăm cu noi arcuri și săgeți și suntem Winnetou și triburile sale de apași, luăm puști și pistoale și ne pregătim de propriul nostru OK Corral sau luăm săbii și-nchipuim legiuni romane sau urdii turcești și cutreierăm împrejurimile descoperind și cucerind. Spre seară, la întoarcere, corpul expediționar cade, inevitabil, în ambuscada mamelor, care, înarmate doar cu nuiele amărâte, își impun de fiecare dată supremația. Fiind cel mai tânăr dintre hoinari și mama mea proprie nefiind de față, că de-aia m-a trimis la bunici – să se mai liniștească un picuț peste vară – de obicei scap cu dosul nescuturat de praf.
Totuși, uneori, tușa Tia nu se poate abține, luată de valul acțiunilor educative și vindicative și mă caută și pe mine pe la urechiușe. Smârcâi oleacă, solidar cu restul armatelor înfrânte, dar roșețile de pe fundulețe, respectiv de pe lobii un pic alungiți ai urechilor, trec până la stingere ca și cum n-ar fi fost. Așa că mâine sunt toate șansele s-o luăm de la capăt.
În al treilea rând, iar asta-i chiar culmea! facem ce-am făcut și ieri și-am mâncat bătaie, doar că, de data asta, la îndemnul adulților. Plecăm iar pe coclauri dar nu cu săbii de lemn și arcuri de alun ci cu straițe, corfe și corfițe pe care le aducem pline cu flori de tei ori de soc, cu cireșe mici, negre și amărui, cu zmeură sau ciuperci. O fi vreo legătură între comorile cu care ne întoarcem și faptul că nimeni nu-l mai pomenește seara pe pârdalnicul acela de Hantătar și turul pantalonilor rămâne prăfuit? Deși noi tot dezlegați și de capul nostru am hălăduit toată ziua? Pas de-i mai înțelege pe oamenii mari!
Ba, mai mult decât atât, într-un rând ne mână în Deal cu poruncă să păzim livada de meri în următoarele zece zile, până s-or coace fructele de tot. Mie nu-mi spune nimeni de cine să păzesc livada așa că, după ce ronțăi mere toată ziulica, verzi, galbene, roșii, mari și mici, de pe creangă și gata căzute pe jos, fără să văd alt inamic al producției în afară de noi înșine, ramân ușor nedumerit cu privire la foloasele prezenței noastre la fața locului.
Spre seară, cu burțile forfotind năpraznic, ne tragem la adăpost. Închidem cățelul care ne însoțește în grajd și noi ne cuibărim, deasupra grajdului, în podul plin de fân moale, moale, moale… Încercăm să îndepărtăm fiorii și spaimele întunericului instalând o ghirlandă de beculețe care ne luminează podul à giorno preț de vreo zece minute, cât duce bateria. Apoi lumina se-mpălidește, ca la un al doilea apus al soarelui, ceva mai scurt decât cel natural și înțelegem c-a venit vremea să visăm. Ne scufundăm în fân și adormim, care mai repede, care mai târziu. Ne trezim la fel, care mai repede, care mai târziu, nici unul din noi foarte târziu, după cum ne dibuiesc purecii, păianjenii și alte neidentificate fiare sugătoare de sânge copilăresc care, ba’sam, adică ”bag de seamă” pe limba bunică-mii, își fac veacul în salteaua și așternutul nostru. Din acea noapte am rămas tare circumspect când vine vorba de dormit în fân.
La crăpatul zorilor, buimaci de nesomn și plini de blânde, deschidem ușa podului și admirăm de sus, din capul scării, înrourata livadă pe care o avem în consemn. Pe măsură ce ne acomodăm cu perspectiva livezii văzute de deasupra, în ciuda răcorii dimineții, parcă buimăceala sporește… sau ceva nu-i tocmai în regulă cu livada. Ba’sam…
Vreo doi meri parcă sunt mai pitici decât ieri. La o cercetare mai atentă elimin cuvântul parcă. Ăștia doi, mai săritori în ochi, chiar sunt mai pitici, dărâmați fiind aproape integral. Alți vreo cinci suferă de o cădere parțială a frunzelor. Cu tot cu crăci. Și prezintă ceva zgrepțănături pe tulpină. Încep să caut un nume pentru fenomenul răspunzător de starea livezii dar n-apuc să-mi așez gândurile până la capăt înainte ca văru’ Toma să-mi sufle în ureche ”Ursuuu…”, cu un u final tot mai pierit. Aha, deci cățelul nu numai din pricina purecilor chelălăia azi noapte. Oricum, pomii au fost deșelați destul de discret, noi n-am auzit nimic.
Buuun… am aflat și eu de cine păzim livada. Am aflat și ce părere are ursul despre paza noastră. Regula de trei simplă e simplă și nemiloasă: dacă nu schimbăm ceva, campania de recoltare a merelor se va amâna pe termen nedefinit. No! ce-i de făcut?
Toma știe! Ia drumul satului și se-ntoarce, spre prânz călare și cu desagii plini de materiale pirotehnice: benzină, cutii de vopsea fără vopsea, carbid, cuie, chibrituri…
Benzina nu e parte a soluției, o folosim în afara concursului ca să incendiem cu cinism un cuib de viespi pe care l-am descoperit ieri. Ca să nu manânce viespile din poame declarăm sus și tare. În realitate ca să ne satisfacem pornirile piromaniace.
Cu restul materialelor închipuim o baterie de obuziere și pornim a pușca de ne saltă băștile. Carbid în cutia de vopsea, apă peste, capacul cutiei peste apa de peste carbid, chibrit aprins în găurica făcută cu cuiul în fundul cutiei… buuum!!!
Capace zboară încolo și încoace. Strict după cum prevede legea universală a acțiunii și reacțiunii cutii de vopsea zboară încoace și încolo, cel mai adesea periculos de încoace. Tragem ca la Verdun până nu mai putem recupera capacele care se pierd în întunericul serii. În mod miraculos suntem vii și întregi.
Presupusul agent de asigurări își mai mai aprinde o lulea și-mi taie și verii de pe lista potențialilor clienți. Că urma să apucăm, toți trei, să pășim în deceniul șase al existenței într-adevăr nu se putea ghici la vremea respectivă când și șase zile, nu șase decenii, păreau o eternitate.
Aprindem foc de tabară și stăm cu ochii bleojdiți în stele și înspre licăririle pe care le aruncă în depărtarea unei lumi de care suntem rupți, faruri de mașini coborând în șiraguri Hula Bradului, pe șoseaua dintre Făgăraș și Sibiu. Nu ne grăbim către culcușurile moi și pline de viață din pod. Da’ nici la nivelul ierbii nu ne simțim prea confortabil. Punem în balanță ursul probabil versus purecii cerți. Cele câteva sute de kile de urs sunt extrem de convingătoare, așa că oftăm și ne refugiem în pod. Și nu uităm să tragem scara după noi.
Inspecția vizuală și rituală de la ivirea zorilor ne lămurește că metoda cu pușcături funcționează binișor. Ursul a renunțat la dieta cu mere și și-a căutat o sufragerie mai puțin tumultoasă.
Victoria nu-i chiar deplină, evenimente s-au întâmplat în livadă și-n noaptea asta.N-am auzit nimic ca și noaptea trecută. Încep să cred că surzești temporar dacă te mușcă mulți pureci, altfel nu-mi explic.
Mai trag și concluzia, chiar dacă naturaliștii vor strâmba din nas… treaba lor, eu am fost de față! … că zgomotul puternic și repetat ziua atrage mistrețu’ noaptea. Fluierăm a pagubă și privim siderați la sfertul de livadă proaspăt arat cu râtul.
Ținând cont că iarba de sub pomi era destinată, prin cosire și uscare, producției de fân contabilizăm o nouă pagubă. Termenul la care nu mai avem ce alege din livadă, dacă o mai păzim mult, se reduce considerabil. În trei-patru zile cred că putem să plecăm acasă.
Retragerea din misiune trebuie c-a fost umilă și aproape sigur înainte de vreme. Că nu-mi amintesc bucuria culesului roadelor. Țin minte doar că am mai știrbit și câteva tăișuri de coasă încercând să salvăm câtă iarbă rămăsese în picioare. Sigur n-am aprins grajdul, n-aș fi uitat spectacolul.
În anii următori, cumva surprinzător, ținând seama de câtă experiență acumulaserăm, n-am mai fost trimiși să păzim livada. Cum și plăcintele cu mere se mai răriseră în meniurile bunicii s-ar putea ca prima mea excursie cu campare în munți să fi avut costuri măricele.
Apoi a trecut vreme…am adăugat pe raboj creste noi, păduri noi, prieteni noi…
După un timp, aproape inerent, simți că ai vrea și ai putea să înapoiezi ceva prietenului și stăpânului tău, muntele.
Una dintre căile să faci asta o găsești în asociațiile montaniarzilor.
Timp de 13 ani am facut parte din Asociatia Montana Carpați, o organizație lansată de un grup de prieteni care hălăduiseră împreuna ani multișori pe cărările munților.
Aici am ales, dintre toate direcțiile de acțiune posibile într-o asociație de montaniarzi, să mă înham la sarcina de a reface infrastructura potecilor carpatine. Atât de tare m-a fascinat ideea de a fi călăuză a turiștilor care urmează poteci amenajate prin munca mea și a voluntarilor care mă înconjoară încât am avut nevoie să trec la nivelul următor: o organizație care sa aibă ca scop principal găsirea căii prin care sistemul național de poteci să devină mai sigur, mai prietenos și mai modern.
Primul pas a fost să construiesc un grup informal pe care l-am numit “Florin și prietenii”. Căci pe cine te-ai putea sprijini într-un proiect măreț dacă nu pe cei care-ți sunt cel mai aproape, pe familie și pe prieteni?!?
Ca tot veni vorba, un mare industrias, de-asta adevărat și nu unul crescut la țâța bugetului, mi-a zis:
Florine, un proiect se poate numi măreț atunci când termenul său de execuție trece dincolo de orizontul pe care ni-l dă speranța noastră de viață!
Eh, din punctul acesta de vedere, proiectul început cu “Florin și prietenii” se califica perfect pentru a primi atributul de “măreț”.
A fost unul dintre motivele pentru care, deși numele grupului a prins fulgerător, a trebuit sa mai fac un pas, sa înființez un vehicul care sa aibă posibilități extinse față de un grup informal.
A aparut, astfel, acum nici doi ani, Asociația ÎN SLUJBA MUNTELUI.
Tot prietenii lui Florin au fost primii membri ai asociației dar a fost nevoie de un nume care să sugereze mai bine ce și de ce facem, prietenii mei și cu mine. Am renunțat la numele gruparii dar mi-am ținut prietenii aproape. I-am echipat în tricouri și veste albastre (vestele la munca, tricourile mai de duminica) și încerc să le cresc numărul în fiecare zi.
2X2: Județul Sibiu, prin programul “Anii Drumeției” și cu aportul tău și al echipei conduse de tine, au pus umărul la refacerea traseelor montane din județ. Ne poți spune cate ceva despre eforturile depuse in acest sens?
Am avut șansa de a fi selectați să lucrăm în programul Anii Drumeției, într-adevar, încă din primele momente de existență ale asociației.
Ne apropiem, în această vară, de încheierea refacerii integrale a traseelor turistice montane din județul Sibiu, și are județul Sibiu ceva kilometri de poteci pe munte!
Vom trage linie sub un proiect-mamut de construcție și întreținere a potecilor turistice, proiect în care am angrenat atât colegi din asociatie cât și personal angajat sezonier și, mai ales, cateva sute de voluntari. În 2022 am lucrat mai mult de 200 de zile în Munții Cindrel și în Munții Făgărașului, am refacut 408 km de poteca, am instalat 356(!!!) de stâlpi noi, 366 de săgeți și nu mai știe nimeni câte semne de marcaj am (re)vopsit…poate 15.000, poate 20.000…că n-a stat nimeni sa le numere! 😊
Anul 2023 promite sa aiba cifre la fel de impresionante, numărul de kilometri de refacut este puțin mai mic, sub 300, dar traseele din contul acestui an sunt mai grele decat cele ale anului trecut, multe sunt în Făgăraș, în zona de altitudine maxima, la Podragu, la Negoiu iar altele sunt în Munții Lotrului, trasee grele pentru ca trebuie lucrat în izolarea și sălbăticia unor munți lipsiți de orice formă de sprijin pentru turiști (cabane, refugii).
Trebuie să povestesc un pic despre munca celor angrenați în aceste acțiuni pentru că mă tem că imaginea pe care reușim s-o proiectam în public este destul de deformată și am băgat de seamă că apar cu precădere două interpretări antagonice, ambele greșite.
O parte din public evaluează munca noastră ca fiind o plimbare în parc, în care facem poze și ne bucurăm de afine și zmeură și, cand mai apucăm, dăm un pic cu pensula dintr-o cutie de vopsea și gata-i treaba!
Alții par să ne privească ca pe niște supraoameni, care nu marchează și Himalaya toata doar pentru că nu ne place mâncarea asiatică și stăm pe plaiurile astea cu brânză, slană și palincă. Dar, de ne-am pune în cap, întâi am mai nivela puțin Everestul și în vreo două săptămâni l-am umple de signalistică. Nici asta nu e imaginea corectă.
Adevărul este că munca noastră nu e chiar atât de simplă – curățăm poteca de vegetație și doborâturi, o mai îndreptăm, pe ici, pe colo, aplicam semne de marcaj, cu șablon, deasupra straturilor de vopsea punem lac pentru protectie și bile de sticlă pentru a fi un pic reflectorizante, montăm stâlpi, la care cărăm stâlpul, apa, cimentul, ranga, poate-s 50 de kilograme de cărat la deal pentru fiecare stâlp în parte, montăm săgeți indicatoare, mascăm semnele vechi care nu se încadrează în standard (aici mai avem de îmbunătățit tehnologia, în prezent le acoperim cu vopsea și uneori raman urme inestetice, dar am început sa le curatam cu discuri abrazive, cel putin pe piatra), mai facem un podeț aici, mai montam lanțuri colo – munca noastra, zic, se bazează pe un arsenal întreg de scule și proceduri. Nu-i știința rachetelor dar nici nu prea inveți ce-i de făcut altundeva decat în taberele de remarcari.
Tot adevarat este ca, deși e nevoie de condiție fizică bunuță iar eforturile de făcut nu-s mici, aproape oricine poate sa dea o mână de sprijin. Încurajez mereu, pe oricine, să ni se alăture, găsim câte ceva de făcut pentru fiecare, avem și sarcini la îndemana oricui, paznicul corturilor, fotograful expediției, bucătar (ăsta, cel puțin, primește, de fiecare data, contra unei mese calde, cele mai calde mulțumiri!)
Sigur, ne mai luptăm cu vremea, din când în când, ne-am izbit de ploi, vânturi, nea, fulgere și trăsnete, nu-i chiar mereu soare dar, până la urmă, asta nu e așa de inedit pentru viața la munte. Trebuie doar să fii bine echipat, bine pregatit și prudent.
De altfel cam așa începe instruirea la noi, cu dictonul latin “safety first!”
2X2: Care sunt provocarile în munca cu voluntarii într-un astfel de proiect?
Întotdeauna munca cu oamenii are provocări neașteptate dar voluntarii sunt rasa umană 😊 cu care se lucrează cel mai ușor.
Cei care vin sa facă voluntariat vin hotarâți să facă. Să lase ceva în urma lor. Ei înșiși investesc timp, bani, energie și vor rezultate de pe urma acestei investiții.
Și-atunci, uneori, e greu să-i oprești din munca, am eu vreo doua exemple de voluntari care dorm doar ca sa nu faca galagie cand se odihnesc colegii, că altfel…frontala să-i țină, ar lucra și noaptea!
Am avut eu o istorie cu un voluntar care a trecut până și acest ultim prag și care tăia crengi și vopsea semne pe la 3 dimineața de mi-a sărit inima din piept din pricina zgomotelor neașteptate…
Am eu o teorie, departe de teoria relativității, mult mai simplu de înțeles: golanii nu vin la munca nici dacă-i plătești, darămite gratis, așa cum vin voluntarii! Drept urmare nu-s tabere mai faine decât cele de voluntari, tot oameni unul și unul!
2X2: Reprezintă “Anii Drumeției” un exemplu bun de replicat și în alte județe? Dacă da, care consideri ca sunt principalele beneficii pentru turiști?
Proiectul acesta, cu bune și rele, mi se pare de o însemnătate majoră în turismul montan românesc.
Zic cu bune și rele pentru că ar fi putut să iasă și mai bine. Dacă toți am fi mașini conduse de calculatoarele de pe la NASA. Așa, are imperfectiuni. Omenești, că nu suntem mașini conduse de calculatoarele de pe la NASA.
Însă nici o pălărie de montaniard adevărat n-ar trebui sa stea pe cap când vine vorba despre inițiativa de a reface integral potecile montane ale unui întreg județ!
Așa ceva nu s-a mai văzut.
Mă rog, unii dintre noi, care au apucat să dea mâna cu Mihai Viteazu și Ștefan cel Mare 😊, am prins și “Asaltul Carpaților”, o acțiune națională de marcat potecile Carpaților dar negura vremurilor s-a așternut de mult peste acea realizare. Contestată uneori și ea, c-așa ne stă bine, să nu lăsăm nimic fără să menționăm că putea fi mai bine. Da’ nu se vrea…
Revenind la “Anii Drumeției” nu știu să răspund dacă va fi replicată dar afirm cu certitudine că așa ar trebui. Visez la clipa în care infrastructura pentru turism montan pedestru în Carpați nu va mai arăta ca si cum am fi moștenit-o de la Decebal și n-am mai fi avut prea mult chef să ne ocupăm de ea. Iar turiștii străini nu ne vor mai scrie pe ruine, din care avem destule și peste tot, “români, curățați-vă munții!”.
Eu n-am date suficiente ca să pot afirma că scopul principal al programului, acela de a impulsiona ieșirea la munte ca parte a unei vieți sănătoase a fost sau va fi atins în proporție mulțumitoare pentru inițiatorii programului, Consiliul Județean Sibiu, dar pot spune, cu siguranță, că o covârșitoare majoritate a turiștilor cu care ne-am intersectat pe poteci și-a manifestat gratitudinea. Ceea ce, pentru noi, e mai mult decat mulțumitor.
2X2: Care sunt marcajele montane întâlnite pe la noi? Au ele vreo însemnătate?
Dacă întrebarea a fost pusă o să și răspund la ea, dar foarte pe scurt.
Semnele de marcaj sunt combinația a patru figuri geometrice (bandă verticală, cruce, punct și triunghi), și a trei culori (roșu, galben și albastru), desenate, toate, pe un fond alb. Rezultă, de aici, douăsprezece semne de marcaj diferite. Mai mult decat suficiente pentru a individualiza fiecare traseu.
Semnificația figurilor geometrice, îndeobste acceptata, dar care nu-i respectată riguros, de-aia nu-mi place să răspund la această întrebare, întâi trebuie să explic cum ar trebui folosite semnele de marcaj și dup-aia trebuie să menționez că asta nu se întâmplă mereu în teren….este, prin cutumă și un pic prin legislație, următoarea:
- banda ar trebui să marcheze trasee de creastă (culme, muchie, dungă, ziceți-i cum vreți), banda roșie ar fi chiar creasta principală a unui masiv;
- crucea ar desemna trasee de legatură (destul de sugestiv, crucea e o intersecție prin definiție);
- triunghiul ar trebui să stea pe trasee de acces;
- punctul, sugestiv și ăsta, pe trasee care pot fi parcurse în circuit.
Cum zic, nu insistați să învățați pagina asta, n-o sa vă dau niciodată extemporal din paragrafele de mai sus.
2X2: Cum se calculează timpul de mers pe munte în drumeție?
Nu mă bulucesc să răspund nici la această întrebare. Pentru că nu e o chestiune interpretabilă personal. Nu pot sa adaug nimic la indicațiile legale care știu ele mai bine cum se calculează acești timpi:
“Timpul de mers se înscrie în fișa tehnică și pe indicatoare, exprimat în ore, fracțiuni de oră și, mai rar, în minute și se va calcula astfel:
- pe teren plat și pe pante mici, 4 km/h;
- în urcuș, pe potecă amenajată, 350 m diferenta de nivel/h;
- în urcuș, pe potecă neamenajată, 250 m diferenta de nivel/h;
- în coborâre, pe potecă amenajată, 450 m diferenta de nivel/h;
- în coborâre, pe poteca neamenajată, 400 m diferenta de nivel/h.
La o oră de mers se adaugă 10 minute necesare odihnei. Distanța în kilometri se utilizează în calcul numai pe traseele cu peste 80% de mers pe plat și cu maximum 20% de mers pe pantă cu înclinare de maximum 10 grade.” – HG77/2003
Poate e mai interesantă mențiunea ca timpii aceștia sunt estimați pentru un turist cu pregatire fizică medie și cu bagaj. Bagaj de-ăla de care se mai cară, încă, în 2003, când s-a dat hotărârea aceasta de guvern.
De-atunci echipamentul a devenit tot mai ușor, adesea tinde spre minimalist (teniși/șlapi, pantaloni scurți și tricou și Dumnezeu alături! 😊) și tendința este ca timpii de parcurs sa devină mai mici decât estimările de pe indicatoare. Sau, ma rog, pentru cei cu teniși/șlapi, mult mai mari, tinzând uneori spre infinit.
Pentru cei care suferă de aceasta problema, pot, din experiență, să afirm cu certitudine, că, dacă au răbdare destulă, va veni și vremea să parcurgă traseele exact în timpul prevăzut pe indicatoare. Iar potrivirea asta între timpi nu va dura la nesfârșit și, în general, toată povestea are un final în care expediția va dura mai mult decât e scris pe table. Garantat.
2X2: Ce este festivalul Praf de Stele și cui se adresează?
Spuneam ca punem, pe marcajele vopsite, un strat de bile de sticlă care stralucesc în lumina frontalei. Un romantic dintre noi (sau o romantică, mărturisesc că nu mai știu cine are drepturile de autor) a botezat nisipul asta de biluțe de sticlă “praf de stele”. Bine, între noi mai capătă și alte denumiri, praf de zâne (asta-i frumoasă tare), sclipici, stârlici, nisipul ăla nenorocit (asta, ultima, vine cand trebuie cărat la deal și e nisip, frate, trage ceva la cantar…)
Și-atunci, când ne-am gandit, acum trei ani, să facem un eveniment fain, la care să ne invităm prietenii, voluntarii, colaboratorii, curioșii, montaniarzii s-a nascut Festivalul de muzică folk și cantece de munte de la Râu Sadului. Râu Sadului devenise a doua noastră casă, primăria a fost cu noi (și-a rămas, mulțumim, dom’ primar!), chitariști aveam printre noi, ne mai trebuia un nume.
Și pentru că toate acestea trebuia să poarte un nume… l-am numit Festivalul “Praf de stele”.
Printre altele și pentru că, atunci când nu plouă în perioada festivalului, se desfășoară sub lumina stelelor. Când plouă se desfășoară sub ploaie. Dar numele rămâne, nu putem să-i zicem Festivalul ploii…
Anul acesta a ajuns la a treia ediție, cu invitați de marcă: Dinu Olărașu, Piticu, Iulia Caraiman, Ticu Lumînare, Florin si Patricia Thomits și, doamnelor și domnilor, Kristaaaaaaa Lurtz!
Va fi minunat, rezervați-vă weekendul 1-3 septembrie, vă așteptăm sub stele!
2X2: Ne întâlnim anul acesta cu “vestele albastre” prin Făgăraș, poate chiar la 2X2 RACE?
Când eram elev de liceu, adunați în curte, la nu știu ce fel de activitate, mai puțin important amănuntul, unul dintre noi a făcut o mica obrăznicie. Profesorul, excedat, a zbierat către el:
– Cutărescu, ieși afara!
Iar omul a răspuns, nedumerit și plângăreț:
– Dar eu sunt deja afară…
Așa și vestele albastre, ele-s deja prin Făgăraș de vreo două săptămâni și mai coboară când o veni zăpada. Sau mai repede, dacă vom fi harnici. Cred că mai repede, că suntem…
Până să coborâm, ehei, cât mai este totuși până atunci, o sa fim și la 2X2 Race, vrem să voluntariem un pic, că doar n-o să lipsească martie din post! Am fost și anul trecut. Anul acesta, nu-i așa, vom fi din nou ce am fost și mai mult decât atât!
Dar avem și noi o invitație la voluntariat în Făgăraș!
Pentru toți cei care mai cred (eu sunt unul dintre acei naivi) că putem crea o comunitate montană solidă, care să aibă un cuvânt de spus la nivel național, care să poată coopera în proiecte și să aibă inițiativă, răspundere și realizări.
În primul weekend al lunii următoare, între 4 și 6, facem vineri o tabără de corturi la Conacu Ursului, pe Transfăgărășan, sâmbătă urcăm la Lacul Călțun și aducem la vale resturile metalice ale vechiului refugiu “Toma Boerescu” și-apoi ne așteaptă avanpremiera Festivalului “Praf de stele”, cu Piticu și chitara lui pana s-o face duminică!
Și pentru că fieru-i greu dar mai ales pentru ca să ne dovedim nouă înșine că ne putem aduna în jurul unei idei ar fi mi-nu-nat să ne strângem cât mai mulți!
În rest… cărări cu soare s-aveți!
De cărări cu marcaje continuăm să ne ocupăm noi, nu vă bateți capul!
Mă rog, dacă v-am trezit vreun gând să ne ajutați… brațele noastre-s mereu larg deschise!
